Nebunia In Versuri

Poezie scrisa la un moment dat, in timpul unei ore de fizica, sau ceva. S-a format prin insiruirea pe foaie a multor cuvinte, si apoi prin incercarea de a le lega intre ele. Si iata ce a iesit.

Exista odata un om,
ce se credea un zeu,
un vierme aberant
inchis intr-o camera imaginata,
umpluta pana la refuz de nimic.
Se zbatea intre durere si agonie,
dar nu cauta libertate,
ci se lovea ca un orb nebun,
cu capul de ziduri reci
si se dadea inapoi speriat
de gandul ca-si putea distruge nebunia
care il tinea permanent intr-o iluzie,
intr-un extaz simulat.
Era fericit ignorand viata,
si tot construia un zid la nesfarsit,
care oricum s-a daramat,
cand a murit.

Ganduri la intamplare

Peste drum de eul meu se afla putina ceata, un gol de aer,un suflu de viata si putina greata. Si sa nu uitam, un dumnezeu. Iar ceva mai incolo, minuni. Precum lumina ce se loveste de albastru sau negrul puternic colorat de stele. Cateodata ma gandesc cata viata se ascunde in liniste si ma intreb de ce nu o cauta nimeni.
Incep sa ma satur de galben, asa ca il indepartez, si observ ca se ascunde ceva in verde. Cuvinte ce formeaza esenta cuvantului "nu", cuvinte ce pateaza degeaba o culoare... Se spune ca la inceput a fost cuvantul, iar acum cuvantul e la noi... Mare greseala... Imi place sa cred ca inaintea lui, a existat haos.
Peste drum de eul meu, haosul se loveste de albastru. Perfectiune ideala. Abia astept haosul, linistea...haos.