Muza mea imperfecta

Intrerup povestea cu care ma tot bat sa o termin, si postez acum ceva ce am scris la foc automat, si ziceam ca mai prelucrez, dar imi e mult prea lene.

Zilele astea ma gandeam la Eva. Cum arata prima femeie, nenascuta, frumusetea ei era nestirbita de trasaturile vreunui barbat, era feminitate creata in starea ei pura. Pana la urma de la ea a pornit feminitatea si frumusetea, pentru ca frumusetea apartine doar femeii. Ea era aceste lucruri, si trebuia sa aiba grija de ele, sa le dea mai departe. Mi-o imaginez pasind mandru, elegant, bucurandu-se de propria frumusete si bucurand lumea din jur, scaldandu-se in toata linistea lumii, in ceva ce nu poti vedea, ci doar simti, in parfum si raze.
    Dar cum as fi putut eu sa o iubesc pe Eva? Nu imi pot asuma responsabilitatea de a intretine perfectiunea, e un lucru mult prea fragil, mai ales pentru mine. In mine pustiu, in jurul meu pustiu, razele nu ma mangaie, ci ma ard, iar parfumul nu ma imbata, ci ma intoxica. Eu sunt un ceas stricat. Nu am nevoie de alt ceas ca sa imi spuna ce clipa sa traiesc, ci de un ceasornicar la fel de singur, de confuz ca mine pentru a ne petrece timpul, pentru ca intr-un final sa traim amandoi aceiasi clipa eterna. De aceea am ales-o pe ea.


Vreau sa mai zic doua lucruri. Nu imi place ce am scris aici pentru ca repet de un milion de ori cuvantul "frumusete", ceea ce este evident enervant. In al doilea rand, nu va panicati, pentru ca am zis ca frumusetea este doar a femeilor, nu inseamna ca nu sunt misogin. Am spus asta pentru ca este un adevar care nu imi convine, dar sunt dispus sa il accept, ceva ce femeia nu poate face. Cum spuneam, misogin.

Capitolul 2. Trecutul; singuratatea

    Ma simteam ciudat. Pana acum nu vorbisem nimanui despre mine, mai mult decat am fost intrebat. Eram acolo si vorbeam unui om al carui nume nu il stiam, si nici el nu mi-l stia pe al meu. Acest om avea sa ma cunoasca mai bine ca oricine, si povestindu-i, eu aveam sa-mi ascult propria poveste, retraind regretele si setimentele de atunci in acelasi timp cu ascultatorul meu.
    -Din totdeauna mi-au placut animalele, mai ales cainii. Intr-o zi am cunoscut un caine ranit, prea ranit ca sa poata face mai mult de cativa pasi. In acea zi am plecat de acasa, si nu m-am mai intors.
    -Asa brusc?
    -O schimbare nu poate fi treptata. Mica sau mare, ea este mereu brusca, si mai devreme sau mai tarziu, va avea un impact decisiv asupra vietii. Acestui caine ii aduceau de mancare alti caini, si atunci mi-am dat seama cat sunt oamenii de distanti, de reci. A avut loc o schimbare; una de perspectiva. Eram singur, asa ca am plecat in cautarea altor oameni singuri.
    -Cum ai defini singuratatea?
    -Cand lumea nu mai e a ta...
    Cu acest raspuns, el s-a intristat. Mi-am dat seama ca nu avea o familie, si ca rudele il uitasera. Mozart, Beethoven, Bach, ei aveau o lume intreaga la picioarele lor; cainele mai avea un colt de lume; dar el? Inafara de cel care statea in aceeasi camera cu mine, el era probabil o poza pusa in rama si asezata pe perete, cu care parintii lui se laudau cu fiecare ocazie, si spuneau ca fiul lor e prea ocupat pentru a mai trece pe la vechea lui casa. Acest om avea timp, dar nu avea cu cine sa-l petreaca.
    -Trebuia sa plec, am zis eu incercand sa-l opresc din a sta pe ganduri. Nici singuratatea nu mai era a mea, cat timp era impusa de altii. Am plecat de acasa lasand doar o foaie pe care am scris ca daca ma cauta cineva, ma sinucid. Parintii mei au acum un copil adoptat, cu care au trecut candva pe langa mine crezand poate ca sunt un cersetor. Plecasem de trei ani de acasa, si deja nu ma mai recunosteau.
    A urmat atunci o tacere de cateva minute.
    -Cati ani ai acum?
    -Douazeci si sapte, si sunt plecat de doisprezece ani.
    S-a uitat la mine foarte curios.
    -Pari mult mai tanar. Barba ta e singurul lucru care te-ar putea da de gol ca ai trecut de adolescenta. Spune-mi despre ce s-a intamplat dupa ce ai plecat.
    -Doctore, a trecut timpul, si tu stii asta. Vrei sa vorbesti cu mine, dar sunt obosit. Raman aici, si vorbim maine. In seara asta, nu vom mai fi singuri.

Povestea unui necunoscut: Capitolul 1. Trecutul; intrebarea.

-De ce ai venit aici?
Eu stateam cu spatele la cel ce isi spunea psihoterapeutul meu. Facuse atatea scoli, numai pentru ca eu sa ma aflu atunci in camera lui, sfidandu-l prin a-i arata spatele. El era un simplu martafoi care se credea Freud. Fuma chiar si tigari din foi, tocmai din acest motiv, desi se vedea clar ca nu ii placeau deloc. Intrebarea era mult prea vaga. De ce am venit unde?
-Nu stiu. De asta am venit.
-Raspunsul tau e mult prea vag.
Evident, asta era intentia, dar el nu a inteles. In camera lui era numai mobila veche si multe ceasuri, care functionau, dar niciunul nu scotea niciun sunet. Aveam timp la dispozitie, asa ca m-am decis sa-i raspund.
-Am venit aici pentru ca intr-o zi m-am nascut, si pentru ca de atunci am tot crescut.
Mi-am intors privirea catre el si am observat ca ma urmarea cu interes.
Cand eram copil iubeam totul fara motiv. Atunci nu stiam, dar a fost cea mai grea perioada a vietii mele, si m-a distrus continuu pana in prezent.
-De ce spui asta?
Am luat o gura de cafea.
-Pentru ca nu descoperisem cafeaua, am glumit eu.
-Nimic nu se compara cu o cafea buna, nu-i asa?
Aici eram de acord cu el.
-Lumea nu era cea pe care o iubeam eu. Sufeream de fiecare data cand oamenii cautau sa faca rau, doar pentru ca noi radeam prea tare. Ne minteau rudele ca sa creada ca suntem rai, ca sa ne certe in fiecare zi, ne otraveau cainii cu care ne jucam si radeau pe la colturi cand noi plangeam. Si cand aveau nevoie de noi sa ne urcam in vreun copac, ne chemau si ne urcam. Credeam ca daca ii ajutam vor fi si ei fericiti si buni. Acum stiu ca iubirea nu triumfa in fata raului... Iubirea e fragila, nu poate purta lupte, si intr-un final, cedeaza. Atata rau m-a facut sa ma intreb ce caut pe lumea asta. De ce am venit aici?

Ceva diferit...

O sa incerc sa scriu pe blog o mica poveste, in cateva, si mai mici, capitole. Se numeste "Povestea unui necunoscut", si nu am nicio idee care este scopul sau subiectul ei, care va fi actiunea, si nici macar ce final va avea. Povestea este din punctul de vedere al personajului, care nu are nicio legatura cu mine. Probabil ca incercarea mea, va va plictisi, asa ca daca vreti sa iasa ceva ce merita citit, ati face bine sa ma sustineti, chiar daca acest blog chinuit are 3 cititori. Primul capitol se afla mai sus.

Omul si fericirea

Azi. Nu stiu ce zi e azi, am uitat. Azi e Ziua Uitarii. Am uitat cum e sa fii fericit cu adevarat, fiindca si alti oameni au uitat. Am uitat cum e sa dansezi pe ritmul iubirii, pentru ca si ea a uitat. Cu totii am uitat atat de multe, si toate au pornit din cauza uitarii unui singur lucru; am uitat ca putem fi copii, ca ne putem intalni mereu in acelasi loc, cu aceiasi prieteni, traind acelasi extaz, simtind aceiasi fascinatie. Acum ne trebuie motive ca sa fim fericiti... spre deosebire de atunci. Cautam motive ca sa traim, si uitam sa traim. Suntem ignoranti si ne credem superiori, de aceea ne-am separat de natura si de fiintele ei; le-am numit "necuvantatoarele". Dar oamenii? "Neganditoarele".

Maine voi uita toate astea. Maine va fi Ziua Uitarii.

Intrebati-ma

 Despre poezie:
Intr-un fel, poezia asta se leaga despre ceva ce planuisem eu sa pun pe blog, dar nu stiu daca voi mai face asta. E interesant cum am ajuns sa o scriu. Ma gandeam ca as putea sa scriu o carte, sau cel putin ca as vrea. Am inceput sa-mi imaginez personaje, pana la urma oamenii sunt cei mai interesanti. In acelasi timp, ma gandeam ca ajungem sa cunoastem scriitorii prin operele lor, asa ca pentru a-mi cunoaste mai bine unul din eventualele personaje principale, am scris aceasta poezie din perspectiva lui. Imi place rezultatul. Interesant personaj totusi.


Nu ma intrebati unde am fost.
Intrebati-ma ce am simtit,
cine am fost.
De ce am fost.
Cine sunt...
cine vreau sa fiu,
ce vreau, deci, sa mai traiesc?

De ce vreau inca sa exist?

Nu ma intrebati daca vreti raspunsuri.
Eu nu am raspunsuri.
Intrebati-ma daca vreti sa stiti minuni,
taine,
mistere,
enigme,
iubire.
Intrebati-ma!

Numai daca ma iubiti, intrebati-ma...
intelegeti-ma.
Iubiti-ma.

Despre mine pot scrie o carte,
si tot nu mi-as raspunde.
Despre unde am fost,
despre lume,
abia pot scuipa doua cuvinte.
Nu ma intrebati cum era-nainte,
sunt evenimente uitate-n morminte.
Intrebati-ma unde sunt.

Unde sunt?

Ea

 Pentru ca se mai intampla cateodata sa nu ne tinem de promisiuni, am scris poezia asta, in loc de aberatia pe care o planuisem, si de altfel, anuntasem intr-un comentariu din postarea anterioara, la care bineinteles ca nu v-ati uitat. Titlul e un cliseu nenorocit, nu-mi place deloc ideea, dar nu exista altceva mai reprezentativ, pentru ca as putea sa o definesc in mult prea multe feluri, dar nu pot sa ma joc cu atatea cuvinte fara sa iasa ceva prost si exagerat. "Multumiti-va cu ce aveti", asta o fi vreun proverb... Ce mentalitate proasta... Iubiti ce nu intelegeti.


Ea nu a mintit niciodata.
Era rece ca ploaia.
Era calda ca visul.

Te simt
parfum nebun,
de viata suflata pe margini de prapastie,
miros de tragic infinit,
ne separi de restul lumii,
in patul nemarginit.
Imi soptesti din cand in cand
"Hai sa fim unul...",
apoi,
"Imi e somn. Sa-ti fie si tie,
suntem acum unul
nu mai suntem doi."

Nu ne vedem unul pe altul,
mai mult decat o putem face in oglinda,
insemnam numai atat: totul.