Insomnie

Cat as vea sa dorm,
dar oricum nu pot,
caci n-am pic de somn,
desi sunt partial mort,
si obosit de patul gol,
neasternut cu tine,
nici cu vreun cuvant,
ca sa imi aduc aminte,
de saruturi si cafele
fara zahar in ele,
dar cu buze umede de lacrimi
mai grele ca o viata,
traita-n doi nebuni,
agatati de-o jumate de ata,
lipsita de vreun capat,
dar nu de greutati
ce-ar strivi si-un univers,
daca-r putea,
iar dintre toate greutatile,
niciun cuvant nu s-a sters,
fara sa vrea ea,
ea fiind un inger sarutat
de un trecator turbat,
ce-o iubeste ca pe-o melodie
pictata pe cer de albastru si de Luna,
si de negrul linistit,
pictata in aer de ploaia negrabita,
si de mine in cuvinte,
dar degeaba pictez
ca oricum nu tin minte,
caci te iubesc mereu altfel,
mai mult sau poate diferit,
dar tot muzica e
de cantec infinit,
de vise zdruncinate
fara motiv de realitate,
si lasate adunate
cu zeci sau sute de pacate,
ce vor sa se faca uitate
fara sa stie ca eu sunt inca treaz,
privind in oglinda cum apun,
pentru ca nu te mai sufoci cu mine
ci cu fum
de sentimente stinse
ce au lasat scrum
ca si ata, pe jumate,
poate jumatatea regretata,
poate cea neincercata,
sau cea-a de-a treia, cea adevarata,
de care te feresti,
ca lumina de-ntuneric,
esti la fel de speriata,
sa ranesti un prost
lipsit de orice rost
in lumea ta de el imaginata,
lume ce sta si asteapta
sa spui cuvinte-n soapte,
ca sa poata si el, adica eu,
sa pot sa dorm macar o noapte.

Nu, dar...

Nu sunt frunze pe pamant
Sau nisip in toata lumea
Cate regrete pe cuvant
Si cuvinte aiurea

Nu sunt petale suflate de vant
Sau sentimente pierdute
Nici flori pe vreun mormant
Cate vise nenascute

Nu sunt minuni in tara lui Alice
Dar e iubire-n triste personaje
Cate foi zac strivite de scris
Si cati nori sunt lipsiti de peisaje

Nu e lumina-n univers
Cat soare e in piatra
Si cata cerneala inc-apasa pe vers..
Cristalina, nu albastra

N-au refuzat lumi sa existe
Nici n-au plans atatia ingeri
Cate nopti de valsuri triste
Fara scop, fara atingeri

Nu e Luna-tat de singura
Cum suntem noi imbratisati
Si nu e flamanda vreo gura
Ca noi de sarut insetati

N-au cazut atatea ploi
Cate lacrimi mi s-au spart
In iluzia dintre foi
Si nu mai stiu sa le despart

Nu e biroul plin de praf
Cum e gandul meu de tine
Sunt pe podea, nu pe cearsaf
Si nu-i nici perna langa mine

Nu sunt minciuni aruncate
Cate nopti ti-as fi furat
Nici nu s-au pierdut soapte
Cate-as vrea sa fi uitat

Dar sunt atatea amintiri
Exact cate momente
De vorbe, atingeri si priviri
Am trait noi, doua fragmente

Random thoughts before I go to sleep

What do I really want? Is what we want the reason we are leaving for? I don't know... and I don't expect anybody to know. I am afraid. Of everything. I feel empty. Nothing means a thing to me. Not talking or writing or even existing. The only thing I find reason in, is the most unreasonable thing that humans do: love. I need her... It is selfish! I need her because she makes me feel that I'm allright, that I'm still here... still alive. I hate being sober, I hate not being sober, I hate myself. I'm tired. I've been fighting for too long, and I'm not strong enough to do it anymore. I'm not afraid of dying, I'm afraid of what will happen untill I get there... So what do I really want? Maybe we don't live for what we want. Maybe we live for what we don't want. I don't want to hate myself, I don't want to feel empty... I don't want to be unable to see her again. I'm tired... I want to sleep, untill she wakes me up.