De la inceput

Sunt treaz, desi soarele nu a rasarit inca. Asta pentru ca am avut un vis si jumatate... pe acelasi! Dorinta si puterea de a o lua de la inceput... Oricum vom pierde razboiul. Tocmai de aceea merita sa ne bucuram de el. Intr-o zi vom avea mai putin decat nimicul pe care il avem acum, si de care ne plangem, de prea multe ori poate. Nu vom mai avea nimic, nici macar acest razboi... nici macar singuratatea. Si atunci, cine suntem noi? Si mai ales, cine suntem noi sa existam? Curaj copii. Curaj in fata mortii, si deci a vietii.

Ca tot veni vorba, am scris si o poezie, doar pentru ca Emil Cioran vorbea de starea in care "simti ca mori din cauza vietii".

Azi m-am sinucis,
asa... putin cate putin,
mai intai din cauza unei cafele
cu miros de dimineata in doi,
apoi pentru o melodie
ce m-a tinut paralizat pe ganduri,
iar mai tarziu pentru o carte
care m-a rasfoit de raspunsuri.
Si parca si atunci cand mi-am adormit eul
si s-a trezit artistul...
eram martor si povestitor al suferintei,
confident si prieten
si simteam o durere care nu era a mea.
Am mai murit si de alte ori,
prea multe ca sa-mi amintesc,
si inca mai poti muri.
Ce nu mai pot, e sa traiesc.

Cioran nu era depresiv, nici eu de altfel. Problema e ca la niciunul din noi nu se vede. Perspective. O zi buna.

Sunt nebun si asa mai departe.

Interesant totusi, simt ca am crescut, numai ca sa-mi dau seama care e raspunsul intrebarii copilariei noastre, "ce vrei sa faci cand vei fii mare?". Eram intrebati ca si cum voiam sa fim adulti si sa descoperim ca lumea are multe de oferit. Acum as vrea sa nu fi stiut nimic niciodata, sa fiu doar un vis, sa nu exist cu adevarat si sa nu ma intereseze cine ma viseaza, sau de ce, iar lumea sa-si puna intrebari despre mine, cine sunt eu si ce reprezint, de ce am aparut de nicaieri tocmai atunci?
La un moment dat m-am plimbat prin viata altcuiva, si am vrut sa raman acolo, sa fiu numai al ei, si sa nu mai apartin altor lumi sau altor ganduri. Uitati toti de mine! Sunt doar un vis pierdut intr-o lume a nebunilor, numai noi suntem aici. Nu mai suntem ai tuturor. Aici sunt unii - ca Hess - care vor sa infiinteze ziua mondiala a sinuciderii, dar nu se inteleg asupra datei, unii deja isi rescriu viata cu diacritice, iar altii, nu stiu cum, le fac pe amandoua. Artisti! Ei sunt artistii care creeaza din iubire. Restul sunt doar oameni. Dati-le un pat, o viata care sa le distraga atentia si vor fi fericiti.

Habar n-am ce-am scris.

Eu sunt Iona

Primavara in Anglia e lipsita de semne, cum promitea Alchimistul. Si daca Marin Preda se plangea ca timpul nu mai are rabdare, eu ma plang ca timpul ma ocoleste, ma lasa sa putrezesc in plictiseala, trecand cu toate evenimentele lui pe langa mine. Aici timpul nu ma lasa sa schimb nimic, toate zilele sunt egale...si atunci el n-are niciun rol, iar lucrurile nu se intampla. Vreau sa simt cum cresc, sa simt ca mai am inca lucruri de invatat, si ca universul are lucruri de oferit. Am obosit tot incercand sa-mi creez propria lume prin iubire, sau cine stie ce alte mijloace. Vreau sa fiu inteles, pana la urma si dumnezeu a obosit si s-a odihnit. Sunt la fel ca Iona, blocat intr-o lume careia nu ii apartin, si incep sa fiu singur si sa aberez, in timp ce incerc sa numar pestii din ocean. Cati sunt oare?

"Cam cati ai numara toata viata?
Mai multi!
Cam cati ai numara toata moartea?"

Da...dupa moarte vom avea timp destul. Singura diferenta intre mine si Iona e ca eu numar niste secunde.