Sunt copil si vreau sa masor iubirea. Ma voi folosi de imaginatie ca sa o inconjor, si de amintiri ca sa stiu sa ma intorc atunci cand voi ajunge la capatul vietii. Voi rade tot mai tare, ca sa ma poti auzi atunci cand ma pierzi din vedere.
-Hai ca nu mai avem mult! Chiar vrei sa o masuram pe toata? Sa ajungem la finalul ei? Daca se termina brusc? Daca e o prapastie acolo?
M-a tras de mana, si s-a uitat in ochii mei, cautand un raspuns. Era speriata, si totusi ma urma. Am sarutat-o. A inteles.
-Asta ai vrut sa imi arati! Nu putem da de capatul ei, pentru ca de fapt, ne imita fiecare pas, fiecare miscare, si ne va tot imita pana cand ea va ajunge la capatul nostru. Si ce va gasi acolo?
Acum ce sa-i raspund? Ca probabil il va gasi doar pe unul din noi, regretand totul, si dorind sa isi rescrie viata cu diacritice? Am lasat privirea in jos. Apoi m-am razgandit, mi-am ridicat privirea, si am inceput sa o mangai pe fata. I-am zambit si am ras cu o lacrima a ochiului stang. Stiam raspunsul! Am sarutat-o, am dansat, si apoi ne-am imbratisat. Ne-am asezat in liniste pe banca. Acum stia si ea.
-Chiar asa... Nici macar nu conteaza ce va gasi la capatul nostru. Conteaza doar sa nu ne piarda pe drum. Daca ne va pierde urma?
-Daca ne vom desparti, atunci ea nu va mai sti pe care din noi sa-l urmeze, se va gandi putin, apoi se va da batuta si nu ne va mai cauta niciodata pe amandoi in acelasi loc. Dar nu se va intampla. Iubirea va trebui sa dea tot ce are mai bun din ea, daca vrea sa tina pasul cu noi! Singurul lucru de care trebuie sa te ingrijorezi, e ca infinitatea ei sa nu fie suficienta pentru noi.
Degetele ei le mangaiau pe ale mele.
-Pana la urma, de ce mi-as face griji? Te iubesc!
Si m-a sarutat.
For my Babydoll.
