Ea

 Pentru ca se mai intampla cateodata sa nu ne tinem de promisiuni, am scris poezia asta, in loc de aberatia pe care o planuisem, si de altfel, anuntasem intr-un comentariu din postarea anterioara, la care bineinteles ca nu v-ati uitat. Titlul e un cliseu nenorocit, nu-mi place deloc ideea, dar nu exista altceva mai reprezentativ, pentru ca as putea sa o definesc in mult prea multe feluri, dar nu pot sa ma joc cu atatea cuvinte fara sa iasa ceva prost si exagerat. "Multumiti-va cu ce aveti", asta o fi vreun proverb... Ce mentalitate proasta... Iubiti ce nu intelegeti.


Ea nu a mintit niciodata.
Era rece ca ploaia.
Era calda ca visul.

Te simt
parfum nebun,
de viata suflata pe margini de prapastie,
miros de tragic infinit,
ne separi de restul lumii,
in patul nemarginit.
Imi soptesti din cand in cand
"Hai sa fim unul...",
apoi,
"Imi e somn. Sa-ti fie si tie,
suntem acum unul
nu mai suntem doi."

Nu ne vedem unul pe altul,
mai mult decat o putem face in oglinda,
insemnam numai atat: totul.