Capitolul 2. Trecutul; singuratatea

    Ma simteam ciudat. Pana acum nu vorbisem nimanui despre mine, mai mult decat am fost intrebat. Eram acolo si vorbeam unui om al carui nume nu il stiam, si nici el nu mi-l stia pe al meu. Acest om avea sa ma cunoasca mai bine ca oricine, si povestindu-i, eu aveam sa-mi ascult propria poveste, retraind regretele si setimentele de atunci in acelasi timp cu ascultatorul meu.
    -Din totdeauna mi-au placut animalele, mai ales cainii. Intr-o zi am cunoscut un caine ranit, prea ranit ca sa poata face mai mult de cativa pasi. In acea zi am plecat de acasa, si nu m-am mai intors.
    -Asa brusc?
    -O schimbare nu poate fi treptata. Mica sau mare, ea este mereu brusca, si mai devreme sau mai tarziu, va avea un impact decisiv asupra vietii. Acestui caine ii aduceau de mancare alti caini, si atunci mi-am dat seama cat sunt oamenii de distanti, de reci. A avut loc o schimbare; una de perspectiva. Eram singur, asa ca am plecat in cautarea altor oameni singuri.
    -Cum ai defini singuratatea?
    -Cand lumea nu mai e a ta...
    Cu acest raspuns, el s-a intristat. Mi-am dat seama ca nu avea o familie, si ca rudele il uitasera. Mozart, Beethoven, Bach, ei aveau o lume intreaga la picioarele lor; cainele mai avea un colt de lume; dar el? Inafara de cel care statea in aceeasi camera cu mine, el era probabil o poza pusa in rama si asezata pe perete, cu care parintii lui se laudau cu fiecare ocazie, si spuneau ca fiul lor e prea ocupat pentru a mai trece pe la vechea lui casa. Acest om avea timp, dar nu avea cu cine sa-l petreaca.
    -Trebuia sa plec, am zis eu incercand sa-l opresc din a sta pe ganduri. Nici singuratatea nu mai era a mea, cat timp era impusa de altii. Am plecat de acasa lasand doar o foaie pe care am scris ca daca ma cauta cineva, ma sinucid. Parintii mei au acum un copil adoptat, cu care au trecut candva pe langa mine crezand poate ca sunt un cersetor. Plecasem de trei ani de acasa, si deja nu ma mai recunosteau.
    A urmat atunci o tacere de cateva minute.
    -Cati ani ai acum?
    -Douazeci si sapte, si sunt plecat de doisprezece ani.
    S-a uitat la mine foarte curios.
    -Pari mult mai tanar. Barba ta e singurul lucru care te-ar putea da de gol ca ai trecut de adolescenta. Spune-mi despre ce s-a intamplat dupa ce ai plecat.
    -Doctore, a trecut timpul, si tu stii asta. Vrei sa vorbesti cu mine, dar sunt obosit. Raman aici, si vorbim maine. In seara asta, nu vom mai fi singuri.